Suntem îngrozitor de speriați de suferință. Am face orice să nu suferim. La un moment dat, când eram încă prea mici să ne aducem aminte, cineva ne-a introdus în minte ideea că suferința este rea și că e bine să o eviți cât poți de mult. Ai început să observi că dacă plângeai pentru că ai căzut, nu ai primit păpușa sau mașinuța pe care ți-o doreai, primeai atenție de la adulții din jur. Încercau să te păcălească prin alte trucuri și să te facă să uiți de motivul pentru care plângeai, în acest proces acentuând și mai tare faptul că a plânge, a suferi, a fi trist, nu este o experiență pe care să o vrei.
Un copil plânge o perioadă (destul de scurtă) și apoi revine la ce făcea înainte. Dacă este singur în cameră și lăsat să treacă prin etapele care lui îi vin natural, acel copil se va întoarce curând la joacă. Va avea sentimente de bucurie în joaca lui și până la întoarcerea unui părinte în cameră poate a și uitat că s-a lovit.
Am învățat că suferința nu este bună și totuși numai povești de nemulțumire avem prin jur și promovăm. Pe de o parte, punem o lumină foarte puternică pe tot felul de experiențe care ne fac să ne simțim rău, pe de altă parte, când traversăm evenimente chiar traumatizante, parcă încercăm să băgăm sub covor cât mai repede suferința pe care o simțim. Și aici mă refer la despărțiri după relații de o anumită perioadă sau divorțuri. Ajungem să comparăm suferința cauzată de lipsa de disponibilitate la un hotel la care ne doream să stăm în concediu cu emoții negative prin care trecem în momente chiar dificile. Am ajuns să avem reacții exagerate când vine vorba de așteptări pe care le avem de la rutina zilnică și să ne gândim că o despărțire este „cam tot pe acolo” în ceea ce privește emoțiile pe care le trăim.
Dăm atât de multă importanță lucrurilor mici, că nu mai avem importanță de dat cum se cuvine evenimentelor cu adevărat grele din viața noatră. Despărtirea de cineva este un eveniment puternic traumatizant, deși nu este astfel recunoscut. Avem zile de concediu după moartea cuiva din familie, însă dacă ai trecut printr-o despărțire sau divorț, nu primești nimic. Trauma pierderii persoanei alături de care împarțeai până nu de mult și bune și rele este una considerabilă. Urmează o perioadă de retragere, de suferință, de tristețe si dezamăgire, lipsă de energie, poftă de mâncare, lipsă de dorință de viață până la urmă. Toate aceste emoții, trăiri, ar trebui să se diminueze repede pentru că afectăm confortul altora, productivitatea, voia bună, nu-i așa? Am ajuns să mergem la psiholog pentru că nu avem mașina pe care o are vecinul, pentru că anul acesta am mers numai în două vacanțe și pentru că viața mea nu se compară cu cea a prietenilor mei de pe facebook.
Exagerez puțin tocmai pentru a sublinia ideea că am ajuns să ne întristăm și să ne enervăm din aproape orice. Ca în povestea cu băiatul care a strigat lupul. Victimizarea, plănsul de cât de ocupați suntem sau ce lucruri nasoale ni se întâmplă nouă sunt la ordinea zilei. Și când ni se întâmplă ceva cu adevărat traumatizant, nu mai știm sau nu mai avem cu ce să îi facem față. Avem resurse limitate. Timp, energie pe care le consumăm pe lucruri mici și fără importanță. Lista priorităților în viață s-a dat peste cap.
Vă propun să ne luăm timp, să ne gândim ce contează cu adevărat pentru noi în viață. Să mulțumim pentru ce avem, să ne găsim resursele să fim acolo lângă cei care chiar traversează momente grele sau să avem resursele pentru a depăși obstacolele care inevitabil ne apar în cale.
Vă propun să povestim și lucrurile bune care ni se întâmplă. Să ne hrănim cu povești frumoase pentru a avea resurse și pentru momentele mai grele.
Trage aer în piept și gândește-te la ziua de astăzi. Mâine ce vei face diferit?