S1 Episod 3:
Psihologie și neuroștiință în motivele certurilor de cuplu

69% din subiectele de ceartă sunt permanente. Asta înseamnă că cea mai mare parte din discuțiile pe care le aveți acum, le veți avea și peste 20 de ani! Exact-aceleași-certuri. Dacă te gândești că maximum 30% din certurile unui cuplu își pot găsi rezolvare, iar restul trebuie gestionate de fiecare dată când apar, abilitatea de a naviga lin printre aceste conflicte permanente devine centrală în viața unui cuplu. Acest sezon al podcastului AUR este dedicat certurilor în cuplu din acest motiv: dacă nu știi să gestionezi certurile care apar din nou și din nou, relația ta are șanse scăzute de a atinge un nivel de armonie și relaxare pe care ți-l dorești. 

Asculți Anatomia Unei Relații, un podcast despre relațiile de cuplu de care te poți bucura indiferent de sex sau orientare sexuală,  dacă ești, sau nu, într-o relație, căsătorit/căsătorită sau încă mai testezi apele. Chiar dacă te-ai decis în a fi solo pentru totdeauna, acest podcast îți va oferi o fereastră asupra felului în care oamenii relationeaza unii cu alții.

Eu sunt Irina Doiciu psiholog și terapeut de cuplu. Indiferent de unde în lume te afli acum, dacă ești în trafic, mergând pe trotuar, acasă pe canapea, la birou, în parc la alergat; te invit să mă acompaniezi în acest episod, în care vorbim despre motivele psihologice și neuroștiințifice pentru care ne certăm în relația de cuplu.

 

În februarie 2014 internetul era, ca și acum dealtfel, implicat într-o ceartă aprinsă. În întreaga lume, oamenii își declarau cu îndrăzneală opiniile, doar pentru ca familia, prietenii și străinii complet să-i respingă în mod agresiv ca având iluzii. 

Ce a făcut lumea să fie așa divizată și implicată? O imagine simplă a unei rochii albastre și negre. Sau este o rochie alb-aurie? Ei bine, exact asta este problema. Toată lumea se uită la aceeași imagine, dar vede lucruri complet diferite.

Această iluzie optică a devenit o senzație virală deoarece a dezvăluit un adevăr incomod despre mintea umană. A arătat că ceea ce credem noi ca este realitate este doar o interpretare.

 

Există o realitate obiectivă, dar creierul nostru nu o vede.

 

Pornind de la această premisă încurajatoare, ne îndreptăm spre relațiile de cuplu. Conflictul este o parte importantă din viața de cuplu. Pe parcursul relației sau căsniciei se întâmplă de multe ori să avem păreri contrare, principii care nu se aliniază, valori care se schimbă odată cu noi. Fiecare din partenerii unui cuplu se va schimba pe parcursul relației și este bine și normal să fie așa. Abilitatea de gestionare a certurilor este ca inotul: dacă știi să înoți, o poți face în orice apă te-ai scălda.

Care sunt explicațiile științifice pentru certurile din cuplu? Vorbim de doi oameni care se iubesc, care aleg să-și petreacă viața alături (chiar dacă sunt sau nu căsătoriți) și totuși se ceartă. Am vorbit deja în episodul trecut al podcastului despre faptul că toate cuplurile se ceartă și că nu dragostea este antidotul, așa cum am crescut crezând. 

Astăzi vorbim despre motivele psihologice și explicații neurostiintifice din spatele discuțiilor în contradictoriu din relațiile de cuplu. Este un episod mai tehnic și l-am realizat în urma întrebărilor pe care le-am primit de la voi. M-am întrebat dacă nu cumva va fi prea greu de ascultat/digerat, însă mai întâi aș vrea să-ți spun câteva motive pentru care îți recomand și acest episod și apoi decizi dacă asculți:

• Te vei putea analiza mai bine, mai în amănunt plecând de la ce asculți
• Vei căpăta o oarecare meta-înțelegere a “de ce” facem uneori ceea ce facem, pentru că voi vorbi despre lucruri care ni se aplică tuturor. Diferența o face doar gradul de intensitate.
• Ai un scurt (totuși) rezumat al motivelor din spatele simptomelor și poți înțelege mai ușor că deși pare că suntem în control, multe momente ne scapă de sub lupă;

 

Așa ca trage aer și să începem:

Tipul de ceartă și frecvența cu care apar au legătură cu gradul de satisfacție pe care îl ai din relația în care te afli.  Mai spun o dată - tipul de ceartă și frecvența sunt direct proporționale cu gradul de satisfacție pe care îl ai în relație. De unde știm acest lucru? Cercetare - mai precis, cercetătorii belgieni, coordonați de Gaëlle Vanhee au urmărit care sunt nevoile care stau la baza certurilor în cuplu. Hai să vedem ce au descoperit.

• Atașamentul este unul din motivele puternice de ceartă pentru că avem o nevoie foarte mare de securizare a conexiunilor importante pentru noi. Iar relația de cuplu cu siguranță este una dintre cele mai importante conexiuni pe care le vom avea de-a lungul vieții. Practic, asta înseamnă că modul în care ne raportăm la diverși oameni de-a lungul vieții, fie că este vorba de prieteni, colegi sau partener de cuplu, este puternic influențat de modelul sau modelele observate și trăite în copilărie. Stilurile de atașament se formează încă din copilărie, în familia de origine și sunt întărite de-a lungul vieții în diverse situații în care avem succes aplicând vechile tipare învățate, chiar dacă aceste tipare nu sunt constructive. De exemplu dacă ai învățat că dacă țipi la cel de lângă tine, primești ceea ce vrei, așa vei face. 

Și avem de-a face cu oameni, care la fel ca noi, au un tipar de gestionare a conflictului din familia lor de origine. Aceste tipare nu sunt nenumărate și se leagă între ele într-un mod mai constructiv sau distructiv. Cu cât gestionăm mai greu diferența de stil dintre noi, cu atât certurile vor fi mai dese și mai intense. 

Hai să vedem care sunt cele 4 stiluri de atașament principale, potrivit cercetătorului britanic John Bowlby -

1. Atașamentul anxios, în care simți nevoie de reasigurare că totul este ok, că relația este în siguranță, că ce faci este ok și este validat de cel de lângă tine; Partenerul cu acest tip de atașament va avea teama că cel de lângă va pleca la un moment dat și va fi abandonat, așa cum s-a întâmplat în copilăria sa cu unul din oamenii importanți din familie (mama, tata).
2. Atașamentul securizant, este un stil de atașament care pleacă dintr-un tipar în care copilul a avut alături părinții, se simte în regulă cu intimitatea și are un stil de comunicare constructiv: își exprima nevoile, vorbește despre cum se simte, ascultă pentru a înțelege perspectiva celuilalt. 
3. Atașamentul evitant este cel în care intimitatea pare că îi va reduce independența și libertatea omului despre care vorbim. Își imaginează că prea multă apropiere îl va face să se simtă inconfortabil și păstrează o anumită distanță față de partenerul de cuplu, atunci când alege să intre între relație de cuplu sau căsătorie. Acest tip de atașament se dezvoltă de cele mai multe ori când părinții au fost rigizi, distanți și reci față de copil și el învață aceste comportamente, deși, la nivel fiziologic, simte neliniștea pe care o poate simți și un om cu atașament anxios. 

1. Al patrulea stil este Stilul de atașament dezorganizat, ultimul din clasificare și cel mai recent descoperit de cercetători, fiind o combinație între stilul anxios și evitant. Aici mama joacă un rol extrem de important și, de multe ori, ea la rândul ei are probleme de stil de atașament nerezolvate. Orice copil caută siguranța mamei, dar pentru că ea este și sursa abuzului, acesta tinde să fugă de ea. De aici caracteristica de dezorganizare a acestui tip de atașament. Copilul nu știe cum să se consoleze sănătos în situații critice, răspunde rapid, cu furie sau agresivitate. În viața de adult, aceștia caută atașamentul, dar nu au are încredere în nimeni, este nevoie de muncă terapeutică pentru a ajunge la un nivel echilibrat.

 

Așadar, avem 4 stiluri de atașament - anxios, securizant, evitant, dezorganizat. Gândindu-te la copilărie și la cele câteva caracteristici ale fiecărui stil, spre care crezi că ai tendința să te manifești - anxios (temător de abandon), securizant (echilibrat emoțional), evitant (ai o distanță față de ceilalți pe care tinzi să o menții) sau dezorganizat (o combinație între anxios și evitant)? Este posibil să fie greu să identifici un anume stil, dar o preferință/o tendință generală poți alege. Care este pentru tine?

 

Revenind la nevoile care stau la baza certurilor din cuplu, pe lângă stilul de atașament și nevoile care derivă din stilul de atașament, luăm în calcul nivelul de acceptare pe care fiecare îl simte în relația sa. Care este relația din viața ta în care te simți acceptat sau acceptată așa cum ești, fără retușuri, fără ”dacă-uri”? Dacă poți identifica o astfel de relație ești un norocos sau o norocoasă! Nu mulți oameni se pot lăuda cu asta!

 

Nivelul de acceptare nu este același lucru cu nivelul de aprobare. Pot să accept, fără să fiu de acord că este cea mai bună variantă, indiferent despre ce vorbim. 

În relația de cuplu se traduce prin acceptarea partenerului cu bune și cu rele, cu toate imperfecțiunile sale. Dacă ești în căutarea perfecțiunii, va fi un drum lung, cu un final dramatic. Cu toții suferim sau ne bucurăm (în funcție de cum alegi să privești) de imperfecțiune! A accepta acest lucru însă presupune mai întâi o acceptare de sine și o mai mare toleranță și înțelegere pentru ceilalți. 

Atitudinea de acceptare este o posibilă sursă de fericire sau nefericire. Tu alegi 🙂

 

Pe lângă stilul de atașament și nivelul de acceptare, mai contează

 

• Atitudinea pozitivă a partenerului față de tine. Este o a treia nevoie pe care cercetătorii au luat-o în calcul în motivele din spatele certurilor. Da, vrem acceptare, dar nu pur și simplu. Ne dorim ca cel de lângă noi să ne privească cu respect și admirație, să se uite la noi ca la o persoană de care le place și alături de care se simt bucuroși să fie. Știi acel moment când îți privești partenerul întâlnindu-se cu cineva pe stradă și, cu zâmbetul pe buze, îl ia în brațe și se poate citi că este sigur un om drag? Acela este sentimentul pe care vrem să îl trezim cu toții în partenerul nostru, sentimentul de atitudine pozitivă. 
• Autonomia - este o altă nevoie fundamentală a fiecăruia dintre noi, conform teoriei autodeterminării a lui Richard Ryan și Edward Deci. Este vorba despre un simț al controlului și autonomiei de care avem nevoie în viața noastră pentru a simți că suntem în controlul a ceea ce facem. Atunci când această autonomie este îngrădită, relația va avea de suferit, comunicarea în timp va fi din ce în ce mai distructivă. De cele mai multe ori, bărbații sunt privați de această autonomie în relația de cuplu pentru că partenerele lor nu se mai simt în siguranță. Aici se încadrează exemplu clasic când el vrea să iasă în oraș cu prieteni, ea se opune și devine suspicioasă. Sigur, este minunat să discutați despre cheltuieli, însă, în final, fiecare are libertatea să aleagă ce face cu o sumă anume lunar. Și exemplele sunt foarte multe. Concluzia - lipsa de autonomie este o metodă care poate finaliza o relație înainte de termen.
• Competența - este o altă nevoie pe care o avem - să ne simțim încrezători în abilitățile noastre în relația de cuplu. Sentimentul că facem bine ceea ce facem, că nu suntem priviți ca incompetenți de partenerul de cuplu are un rol foarte important în echilibrul emoțional pe care îl simțim în relația de cuplu. Critica este aici cel mai mare dușman al sentimentului de competență și este un aspect asupra căruia vom reveni. Exemplu - dacă ai cumpărat ceva de la Ikea și este nevoie de asamblare, când ceva nu îți iese ți-ai dori ca partenerul / partenera să te privească cel mult cu o curiozitate care să dispară curând, mai degrabă decât cu o privire care îți spune că are îndoieli în capacitatea ta de a monta mobilă din Ikea - care teoretic, are niște instrucțiuni simple și clare. 

 

Toate aceste stiluri de atașament (anxios, evitant, securizant, dezorganizat) și nevoi - de acceptare, de admirație, de autonomie și de competență - joacă un rol important în cum ne simțim în relație. Dacă avem nevoi neîmplinite într-una sau mai multe din aceste arii, vom avea sentimente negative care vor duce la conflicte. De exemplu dacă ești într-o relație în care ești criticat și neacceptat așa cum ești, cu toate plusurile, dar și minusurile tale, te vei simți respins și vei dezvolta sentimente de tristețe și rușine. Și pentru că de cele mai multe ori nu exprimăm aceste emoții în mod direct, ele apar deghizate în sentimente de furie, indignare, care la un moment dat explodează și apar certurile monstru.

 

Brent Atkinson, cercetător și terapeut, cel care a dezvoltat Terapia Experiențială pentru Cupluri, are o abordare puțin diferită. Acest tip de terapie are la bază cercetările făcute de soții Gottman și se vorbește despre sistemul nostru nervos ca bază pentru explicațiile pe care Atkinson le aduce certurilor în cuplu. Este una din abordările care vrea să aducă în prim plan neuroștiința și descoperirile din această zonă, de mare ajutor în terapie în general și mai ales în terapia de cuplu, unde este vorba de dinamica rapidă a sistemelor celor doi parteneri. Abordarea încă este la nivel de studiu, însă are mult sens și vreau să vorbim despre ea.

 

Revenind la descoperirile lui Atkinson, el spune că Partenerii de cuplu intră în conflict când le sunt atacate credințele de bază și că nu se pune problema de răspuns corect sau greșit. Asta este o adevărată provocare pentru oricine - să fii de acord că nu sunteți de acord și să fii ok cu asta. 

Până acum, Atkinson a descoperit 5 priorități ale sistemului nervos care se potrivesc cu problemele perene de care vorbește John Gottman. Vom trece prin ele ținând în minte faptul că nici o abordare nu este corectă sau greșită:

 

• Independență versus apropiere - unii parteneri se calmează prin apropiere, alții luând distanță. Pe deoparte dacă preferi timp singur, singură, e posibil să ai sentimentul de sufocare când partenerul insistă cu stilul său de apropiere. Pe de altă parte, dacă te calmezi prin apropiere, este posibil să ai sentimentul de abandon când partenerul ia distanța necesară pentru a se calma.
• O altă prioritate este - Prezent vs viitor - dacă luăm în calcul nevoia de securitate (de care povesteam și mai sus) îi observăm pe cei care trăiesc pentru a-și îndeplini dorințele pe care le au acum cu soluții care vin acum vor și trezi un sentiment de lipsă de control și nesiguranță în partenerii care fac planuri pentru viitor și se chibzuiesc diferit. Tu ce alegi - prezentul sau viitorul? Întrebare capcană 🙂
• Planificare vs spontaneitate, a treia prioritate a sistemului nervos - unii oameni preferă să știe din timp, să se pregătească, să aibă liste, toate metode care le reduc anxietatea în diverse situații. Alții preferă să se descurce în momentul în care este nevoie și pot fi văzuți ca impulsivi și haotici de către partenerii lor.
• Calm vs Reactivitate imediată -tradusă în practica înseamnă că unii oameni sunt calmi și nu fac un mare caz din prea multe situații, iar alții se agită mult pentru lucruri mici. Fiecare va avea un tip de judecată pentru partenerul său - unul va părea nepăsător, celălalt nevrotic. 
• Ultima prioritate a sistemului nervos - Rezolvă problema vs Înțelege problema - unii dintre noi se calmează atunci când încep să se gândească la tot felul de soluții pentru o problemă abia apărută. Alții își iau timp pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, timp în care se plâng către partener. Când unul din parteneri este orientat către soluții și celălalt pe timp și înțelegerea problemei, vor ajunge mai greu la o soluție de comun acord.

 

Toate aceste priorități spre care sistemul nostru nervos are o preferință, au avantaje și dezavantaje. Ca și în cazul testelor psihometrice, acelea în care răspunzi la multe întrebări și la final ai un rezultat care îți dezvăluie câteva aspecte legate de tipare de gândire sau comportament, deci ca și în cazul acestor teste psihometrice, și tendința spre una sau alta din aceste priorități este... pur și simplu. Fără a avea valoare sau calificativ atașat - nu este bună sau rea, ci este pur și simplu. 

 

Dacă ne gândim la multe dintre problemele pe care le tot discutăm în cuplu, care fac parte din acele probleme perene, multe dintre ele au la bază acest sistem de preferințe ale sistemului nervos. De exemplu, unul dintre voi poate să-și dorească să economisească bani (pentru ceva anume sau pur și simplu), în timp ce celălalt vrea să se delecteze acum cu tot felul de plăceri și vacanțe. Nici una dintre abordări nu este corectă, nici una nu este greșită și aici nu mă refer la punctul de vedere economic.

 

Cum spune și reclama - cu toții suntem diferiți, din fericire! Oricum ai fi tu sau partenerul, este vorba de predispoziții, comportamente învățate, principii și convingeri care sunt bune sau mai puțin bune în funcție de context. Nu există răspuns 100% corect în orice situație, este nevoie de adaptare. Biologic suntem asemănători, dar și puțin diferiți, suficient cât să nu fim la fel. Acest ALTFEL aduce partea fun a vieții. Așa că descrețește fruntea pentru că mai am câteva lucruri de spus pe acest subiect.

Cum spuneam, certurile apar pentru că suntem diferiți. Dar nu este suficient totuși pentru a explica pasiunea și nivelul de emoții declanșate în timpul unui conflict. Și aducem în scenă alte trei mari nevoi: afecțiune, respect și putere/control. Lipsa acoperirii acestor nevoi stă de cele mai multe ori în spatele vorbelor și acțiunilor care dor - țipete, jigniri, folosirea informațiilor vulnerabile pe care partenerul ni le-a dezvăluit în intimitatea cuplului.

 

Esther Perel, terapeut de cuplu, explică interacțiunea dintre aceste nevoi și dinamica unor tendințe umane. Certurile arată la fel indiferent de subiectul lor. Rareori este vorba despre CE ne certăm. Toată greutatea cade pe CUM ne certăm.

De exemplu, una dintre tendințele care iese la iveală într-o discuție aprinsă este biasul de confirmare. Ce este acest bias de confirmare? Numele este destul de intuitiv și ne spune că vom fi înclinați să dăm crezare și să căutăm argumente care să susțină o părere pe care deja o avem în legătură cu ceva. Acest bias ne dă foarte mult de furcă! Mintea ta va prefera scurtăturile și, de cele mai multe ori, aceste scurtături sunt spre confirmarea a ceva ce deja există în mintea ta. Drept urmare într-o discuție, mai ales într-una în contradictoriu, vei fi atent și vei alege (a alege înseamnă de multe ori a auzi - pentru că la final îți amintești doar ce alegi) vei alege ce reflectă viziuni sau atitudini care îți plac sau ți se potrivesc.  

Biasul de confirmare ne oferă un sentiment de putere și control, că știm despre ce este vorba, că nu suntem pierduți, că nu suntem “la mâna altuia”. Știu eu mai bine despre ce este vorba și o voi dovedi! Și, după cum deja bine știm, doar unul poate să aibă dreptate 🙂

 

O altă tendință este atribuirea negativă. Teoria atribuirii se referă la identificarea cauzelor comportamentului celuilalt - cauzele pentru care partenerul se poartă într-un fel sau altul. Atribuirea negativă este asemănătoare cu ceea ce americanii numesc ”double standard” - mie mi se aplică o explicație, ție o alta. De exemplu - dacă eu nu fac mâncare este pentru că sunt obosită, dacă tu nu faci este pentru că ești leneș. Cauza comportamentului meu este una obiectiva și situațională, pe când la tine ține de caracterul tău - aici intervine și judecata din partea partenerului de cuplu despre tine ca om. Când vorbim despre atribuirea negativă facem legătura cu lipsa de respect și dorința de putere sau control.

 

A treia tendință pe care o avem, mai ales în certurile în cuplu, este escaladarea conflictului prin biasul actor-observator. Voi justifica prin evenimente externe comportamentul meu, însă la tine este de vină caracterul pe care îl ai! Mă voi purta în așa fel încât voi scoate la iveală acel comportament al tău pe care îl urăsc și care mă face să mă simt îngrozitor, iar apoi voi încheia cearta în mod victorios (aparent), scoțând în evidență acest lucru și învinuindu-te pentru el, eu fiind victima ta. Exemplu - continui ce spuneam mai devreme - am întârziat, însă nu este o problemă - a fost trafic. Când ajung acasă însă, este posibil să am un oarecare sentiment de vinovăție și pentru a scăpa de el, găsesc ceva în neregulă cu ce faci tu. Tu tocmai ajungi acasă de pe drum ca și mine și îți reproșez că dacă mi-ai fi spus că ești în drum spre casă, poate că era o idee bună să treci să mă iei. Dar nu ai făcut asta, nu îți pasă de mine, nu vorbești cu mine și nu mă mai iubești. Evident că o astfel de escaladare va duce la iritarea partenerului care se va manifesta probabil agresiv. Și este evident că dacă vorbești “așa cu mine” nu îți pasă. Case closed, mă pot relaxa acum că am scăpat de vinovăția întârziatului și ți-am demonstrat că nu ești afectuos și atent cu mine. 

 

Ne bazăm extrem de mult pe emoțiile pe care le simțim și le luăm drept adevăruri absolute - dacă mă simt jignit de ce ai spus înseamnă că ce ai spus este jignitor! Iar într-o ceartă intensitatea emoțiilor este atât de puternică, încât nici nu mai ai timp și putere să faci un pas în spate pentru a vedea cum stau de fapt lucrurile. 

În cultura în care trăim, cea românească, am fost crescuți cu emoții puternice, cu atacuri, cuvinte care să rănească, dorința de a avea dreptate, de a ne impune punctul de vedere, de a nu ceda. Sunt puține cazurile familiilor pașnice, în care tiparele învățate sunt constructive și se vorbește despre ceea ce simți, fără a da drumul câinilor (cuvintelor nechibzuite) înainte de a înțelege despre ce este vorba de fapt. 

 

Un alt lucru care contribuie enorm la intensitatea unui conflict este folosirea cuvintelor “niciodată” și “întotdeauna”. Este o modalitate extremă și rareori adevărată pe care atunci când o pui în practică duce la un comportament neconstructiv și din partea partenerului - se va simți jignit și va ataca, va intra în defensivă încercând să aducă exemple contrare sau te va trata cu tăcere, eventual va pleca pentru că nu vede altă opțiune în acele momente. 

 

Cercetările soților Gottman în legătură cu motivele certurilor au ajuns la rezultatul că cele mai multe certuri în cuplu încep din nimic. De exemplu- partenera te roagă să-i aduci o cană de apă, tu îi spui că poate să își ia singură (având în minte că ai altceva de făcut atunci. Dar omiți să și transmiți acest lucru). Ea se simte jignită și răspunde cu un atac - Nu cred că am cerut așa mult de la tine! Niciodată nu faci ce te rog!, moment în care o ceartă poate porni sau se poate stinge în funcție de răspunsul care urmează.

 

Din experiența de terapeut pot spune că nevoile neîndeplinite sunt cele mai puternice într-un cuplu. Și ele diferă de la persoană la persoană și de la cuplu la cuplu. Dinamica dintre ei însă poate fi cea care decide dacă acel cuplu poate rămâne sau nu împreună și vom vorbi despre acest aspect într-un podcast viitor.

 

Astăzi am acoperit cauzele psihologice și neuroștiințifice ale conflictelor din cuplu. 

O sumarizare rapidă - 

• 4 stiluri de atașament (anxios, evitant, securizant, dezorganizat; 
• Nivelul de acceptare a cine și cum sunt
• Atitudinea pozitivă față de partener (imaginea a doi prieteni buni care se întâlnesc) 
• Autonomia - gradul de libertate pe care percep ă îl am
• Competența - cum mă vede partenerul meu? Are încredere în abilitățile mele?
• Apoi avem - cele 5 priorități ale sistemului nervos de care ne povestește Atkinson  - Independență versus apropiere - cum mă calmez mai degrabă? , Prezent vs viitor - pe ce mă concentrez? , Planificare vs spontaneitate, Calm vs Reactivitate imediată și mindset de Rezolvă problema vs Înțelege problema.
• La toate acestea se adaugă nevoile de afecțiune, respect și putere/control și intră în acțiune și în combinație cu biasul de confirmare (am o părere și tind să o apăr, cu atribuirea negativă (trafic vs leneș) și escaladarea conflictelor.

 

Sunt foarte multe variabile de luat în calcul și cu siguranță nu le-am adus pe toate în discuție. Suntem ființe complexe, iar aria emoțională rămâne un mister care ne conduce cea mai mare parte a vieții pe pilot automat. Chiar dacă este greu să recunoști asta despre tine, întreabă-te când ai acționat rațional ultima dată, deși intensitatea emoțiilor era puternică și te împingea să ai o atitudine neconstructivă. Și apoi analizează situația - chiar a fost o reacție rațională?

 

Ne place să ne credem în controlul emoțiilor noastre, însă adevărul este altul. Suntem conduși de valurile emoțiilor și influențele iluziilor cărora le suntem pradă și rareori alegem de fapt comportamentul pe care îl avem - scoatem din tolbă un automatism învățat și repetat de atâtea ori că de puține ori ne dăm seama ce facem de fapt. Și avem tendința de a minimiza importanța comportamentelor noastre negative, de a le justifica prin comportamentele celorlalți.

 

Suntem mai mult decât pare și te invit să te descoperi, să te analizezi și să fii sincer sau sinceră cu tine. Suntem doar noi aici, poți gândi orice, poți spune orice, nimic rău nu se va întâmpla. Îmi doresc să îți aduc informații care să ajute în lămurirea unor întrebări și tehnici care să te ajute să ai o relație mai armonioasă. Primul pas este auto-analiza.

“Mă bucur ca ai reușit sa asculti episodul pâna la sfârsit, mai ales că nu a fost cel mai ușor digerabil. Dacă ti-a placut subiectul și te ajută să și vezi conținutul, te invit pe improving.ro secțiunea Podcast pentru a citi transcrierea împreuna cu alte resurse importante. Nu uita sa dai share cu prietenii tăi. Așa e natura podcasturilor - cea mai sigura forma prin care putem continua e prin word of mouth.”

 

 

Data viitoare avem un episod special - stăm de vorbă cu primul cuplu invitat la Anatomia Unei relații - Teodora și Liviu. Vorbim despre despre relația lor cu cearta, despre capcanele în care cad și ce au descoperit că îi ajută pentru a avea o relație mai liniștită, așa cum îți doresc. Ce strategii aplică și cum revin unul la celălalt după o ceartă vei afla în episodul următor.

 

Dacă ești activ pe Facebook sau Instagram, dă de veste, mi-ar plăcea sa aud feedback-ul tău. 

Ne auzim data viitoare la Anatomia Unei Relații!